Întreaga operă a „scriitorului Sadoveanu” poate fi înțeleasă doar dacă îl vom cunoaște mai întâi pe „omul Sadoveanu” și dacă privim întreaga sa creație prin prisma marilor coordonate pe care acest titan al culturii române a fost clădit. Dar care sunt acestea și cum le putem noi stabili cât mai obiectiv, dată fiind chiar reținerea declarată a scriitorului în a oferi prea multe detalii despre gândurile intime și despre propria biografie?
Sadoveanu nu ne-a lăsat însă fără indicii, trebuie doar să le știm căuta și interpreta. În 1942, ajuns la vârsta de 62 de ani, a simțit probabil nevoia unor clarificări privitoare nu doar la propria biografie ci și la modul în care considera că ar trebui să îi fie înțeleasă opera. Sadoveanu va începe astfel să scrie lucrarea autobiografică Anii de ucenicie pe care o va publica în 1944 (avea 64 de ani), adică la exact 30 de ani de la momentul debutului (1904). Să remarcăm că perioada descrisă aici se întinde între momentul nașterii și al „celor mai vechi amintiri”, până în anul 1914.
Scriitorul a apreciat așadar ca fiind suficientă studierea primilor 34 de ani din viața sa și mai ales perioada debutului, asupra căreia stăruie în mod deosebit, pentru a fi înțeles pe deplin. Ar fi poate demn de remarcat că critica autohtonă a încercat din răsputeri, în eforturile de înțelegere a operei lui Sadoveanu, să facă abstracție tocmai de această perioadă pe care scriitorul o indica drept cea mai importantă. Pentru noi este o perioadă foarte bună de analizat și dintr-o altă perspectivă, întrucât pe atunci autorul nu a deprins încă până la măiestrie arta de a-și camufla gândurile ascunse și convingerile cele mai intime. Modul în care Sadoveanu asocia producția literară cu mediul formării unui scriitor devine evident din chiar introducerea operei menționate:
„Mă gândesc că poate ar interesa pe prietinii mei cititori unele informații, mărturisiri şi amintiri în legătură mai ales cu ceea ce e în mine artist. Simpla anecdotă-divertisment e de importanță cu mult mai redusă pentru cei care se interesează de viaţa scriitorilor. Uneori, totuși, mă voiu opri şi la asemenea paragrafe. […] Totuși şi argumentele literare sunt necesare, ca să-mi explice caracterul şi ca să dea întrucâtva răspuns la o întrebare de prefăcută uimire pe care bunul și neuitatul meu prietin Ibrăileanu o făcea ades cu privire la, descrierile mele de natură: «Nu înțeleg de unde le mai scoate…» Le scoteam dintr-un rezervoriu umplut cu nemiluita în ani şi ani, în toată copilăria acum atât de depărtată, în perioada secundară a pământului”1
Eminescu nota, undeva pe marginea unui manuscris: „Dumnezeul geniului m-a sorbit din popor cum soarele soarbe un nour de aur din marea de amar”2. Oare această cugetare nu e la fel de valabilă pentru orice talent excepțional în care geniul național al unui popor se întrupează?
Chiar Mihail Sadoveanu spunea despre marele poet, la rândul lui, următoarele: „Scriitorul, pe lângă însușirile pe care le-a moștenit de la părinți, e înrâurit de mediul social şi de condițiile speciale în care i-i dat să trăiască”3 . Sau, altundeva, „Proza, dezvoltată mai târziu de cărturari și pornită de la fraza sacră, a trebuit să urmeze aceeași lege, lepădând, atunci când s-au produs, inovările și rătăcirile. […] Fără îndoială, tradiția noastră își are temeiurile ei. Din altceva au ieșit literaturile apusene; dintr-o anume rânduială sufletească și socială a ieșit literatura noastră. […] Scriitorii de talent au intuiția acestui adevăr”4 .Sunt absolut remarcabile și opiniile exprimate de Izabela Sadoveanu cu privire la geniul național:
„Artistul este accidentul fericit în viaţa unui popor, el realizează în gradul cel mai înalt însușirile caracteristice ale neamului şi timpului său, de aceia legătura dintre sufletul lui şi sufletul neamului e mai strânsă decât a celorlalți muritori de rând. El realizează o clipă din viaţa universală în una din miile sale de nuanțe, o clipă din viaţa unui neam, răsfrântă printr-o puternică personalitate individuală.
Emoția pe care o trezește opera de artă în sufletul tuturora şi care face să vibreze adânc şi în același timp toate sufletele, nu e o emoție divină, izvorâta dintr-un ce depărtat de firea şi sufletul nostru, căruia i-am zice artă şi l-am trată ca pe un idol, ce nu are nimic comun cu realitatea. Puterea ei vine tocmai din faptul că e o rezultantă, că s-a născut din frământarea unor vieți ce au decurs și decurg laolaltă. Răsunetul ei e adânc în sufletul fiecăruia pentru că ea e expresia simțirii și cugetării tuturor”5
Pentru oricine a parcurs opera lui Sadoveanu devine evident că în centrul acesteia se află invariabil poporul român și mai ales cea mai oprimată și nedreptățită pătură a sa – țărănimea. Indiferent că Sadoveanu a descris frumusețile acestei țări, a povestit viețile unor iluștri înaintași sau a evocat în pagini nemuritoare tradițiile naționale, în fapt ceea ce cânta Sadoveanu a fost țara și poporul în care s-a născut.
Ajunși în acest punct, putem considera așadar că nu a fost întâmplătoare nașterea lui Sadoveanu pe pământ românesc, tocmai în acele vremuri tulburi. El este unul dintre profeții neamului, prin opera căruia această națiune a dat glas suferinței acumulate de-a lungul veacurilor. Nu întâmplător, originile sale sunt dintre cele mai modeste, prin mama pe care a adorat-o toată viața fiind descendent direct din răzeșii Moldovei, după cum chiar scriitorul sublinia în Anii de ucenicie:
„Mama mea era țărancă de pe malul Moldovei, de la Verşeni. Numele ei de familie era Ursaki; cel de botez Profira. Rude după bunic şi bunică — Gheorghe şi Anghelina Ursaki — se aflau la Mitești și Păstrăveni, sate rămase încă libere (răzeși). Verșenii fusese înglobat la bunurile lui Mihai Sturza Voievod, aşa încât mama mea se născuse din «clăcași», păstrând numai amintirea «neamurilor» din care se trăgea.
Pe bunicii după tată nu i-am apucat; pe cei după mamă i-am cunoscut.
Bunicuța, era o ființă mititică şi blândă, cum trebuia să fie o bunică: îi ziceam «bătrânica». Bunicul era un bătrân voinic, roșu la obraz, cu plete albe, care se îndeletnicea au meșteșugul rotăriei. Călătoriile cu mama, la Verşeni, am început a le face pe când aveam trei ani. Mă duceam acolo în vremea verii şi popasul meu cel mai plăcut se afla în mijlocul ogrăzii, subt un păr vechiu cu ramuri pline de ciucuri de fructe.
[…] mama a murit tânără, avea numai treizeci-și-patru de ani când s-a prăpădit. Când a murit, eram de paisprezece ani, elev al gimnaziului din Folticeni. A fost o lovitură aşa de brutală, încât am simțit-o îndelung după aceea. Era între mine și mama o legătură strânsă de iubire. Ea iubea în mine pe primogenitul ei şi avea și bucuria asemănării mele cu ea. Nu știu în ce măsură justificam această bucurie, căci şi tatăl meu îmi găsea asemănări cu el. Eu o iubeam pentru că era veselă, expansivă, şi bună prietină cu mine şi pentru că-mi povestea frumos şi tainic lucruri de la noi de la Moldova.
În «Cele mai vechi amintiri» am istorisit unele scene dintre mine și maică-mea. Eram pentru ea şi un prilej de petrecere în singurătatea vieţii pe care o ducea. Am păstrat de la ea unele expresii nostime care şi-au dobândit valoarea mult mai târziu când amintirea mi le-a adus cu fluxurile ei ciudate de întoarcere. Păreau uitate şi pierdute şi totuși, la un moment dat, nu știu cum și de ce, mi-au revenit. […]
Mama era o desrădăcinată, a cărei inițiere în taina vieţii vechi încă nu se desăvârșise, când «târgul» o smulsese din lumea ei printr-un accident năprasnic. Accidentul acesta era iubirea – ale cărei roade de multe ori sunt amare şi otrăvite. […]
N-ași putea desluși apriat pe ce căi tainice s-a făcut întoarcerea cătră sufletul bătrânilor şi spre trecut. Îndată ce mama n-a mai fost în această lume şi în această viaţă, în durerea deznădăjduită ce m-a cuprins, m-am întors la al săi; dintr-odată «bătrânii» ei mi-au fost mai scumpi decât orice. Întoarcerea mea a avut deci la temelie un acces de dragoste. Mai mult în aparență, – deoarece sânt încredințat că aveam în mine transmis, prin cea care mă părăsise, harul. Tot ceea ce nu fusese ea, tot ce nădăjduise, tot ce regretase trebuia să realizez eu în altă formă. Viaţă ei distrusă şi pustiită trebuia s-o răscumpăr eu. În ceea ce spun aici e mai puțin sentimentalism decât s-ar crede. Nu-mi dăduse ea oare privirea, auzul, şi zâmbetul păstorilor din veac? […]
Intrând astfel încet-încet în inima ascunsă a autohtonilor acestui pământ, am început a-mi da mie însumi şi-o explicație a tragediei lui. Căci țăranii furnizează clasei suprapuse atâtea elemente de valoare ce nu se mai întorc la baștină și rămân pierdute, uneori până la ostilitate pentru părinții și frații lor.
Pornisem și eu pe drumul acesta. Din calea mea normală am făcut o sforțare ca să mă-ntorc și să mă reculeg.
Iniţierea mea s-a făcut prin poezie și instinct, cum arăt aici; taina ce m-a pătruns e mai tare decât viaţa, pentru că vine de la cei morți, şi – în lumea aceasta – morții poruncesc celor vii.
Știu, este şi-o formă admirativă a tot ce-i pitoresc şi artistic la băștinași. Întrucât în acest domeniu nu sunt în joc interese – acestei atitudini i se poate spune patriotism. Îndată însă ce apar, alăturea de manifestările frumosului, problemele grave până la tragic ale vieţii materiale, fiul nu mai cunoaște pe tatăl său și pe maica sa.
Aceasta e o altă înțelegere geamănă cu cealaltă, care m-a îndemnat si mai mult să justific si să argumentez neîncetat pe eroul meu de predilecție, țăranul român.”6
Iată-l așadar pe Sadoveanu sublimând și transpunând dragostea pe care o purta mamei sale, moartă de tânără, într-o altă dragoste, care va fi eternă, cea față de poporul și patria în care s-a născut, dar mai ales față de țărănime. Suferințele țărănimii, căreia îi va fi apostol credincios, îl vor marca pentru toată viața, rămânându-i vii în minte până la moarte:
„Mai târziu, după ce petrecerile în satul bătrânilor mei după mamă rămăseseră o amintire, mi-am dat seama de legătura tragică dintre ei și pământ, și de suferința lor. Cunoașterea faptelor simple se legase de constatări ulterioare și de descoperiri istorice.
Literatura oficială a chestiei cuprindea prea puține elemente care să-mi dezvăluie adevărul. Stările de lucruri de la epoca aceea, 1900, erau înăbușite de considerații convenționale interesate. Patriotismul cel mai elementar pretindea că toate sunt bune în ţara noastră, că, în orice caz, toate sunt în plin progres. În primul rând, «țara noastră are câmpii mănoase, dealuri înalte cu mândre flori». În cel mai îmbielșugat pământ, țăranul, trăind o viață simplă, are absolut tot ce-i trebuie. Asemenea adevăruri se debitau într-un răstimp în care proprietatea țărănească pulverizată obliga pe Ion Ursu să-și caute o bucată amară de pâne în aglomerația gării Pașcani, regiune vitregă și dizolvantă pentru nepregătiți, trăitori de veacuri în alt pol al vieții. În același timp era în floare sistemul de tocmeli agricole cu execuții silite, în care arendașii nu cultivau atât moșiile, cât speculau brațul de muncă. Încă de atunci am început a cunoaște că omul de afaceri nu are naționalitate. Cruzi și netoleranți au fost toți acești speculatori, despre care s-a vorbit și s-a scris atât după 1907.
La Pașcani, unde se afla administrația unui latifundiu de zece mii de hectare, pe care trăiau unsprezece sate de plugari destul de populate, judecătoria de pace avea răstimpuri când nu se ocupa decât de contractele de muncă.
Am fost față din întâmplare la câteva din aceste ședințe publice. Eram singurul spectator. Magistratul era asistat de un grefier: la bară sta procuratorul administrației. Nici un țăran din seria lungă chemată la judecată — mai bine zis la răfuiala — nu răspundea la apel. Judecătorul condamna cu voce monotonă, adăugind cheltuieli și dobânzi. Țăranul primea deci, toamna, sume de bani în contul muncii; nu putea săvârși toată munca; și răfuiala se făcea pe alte prețuri. Toamna următoare, primea altă sumă, care se adăuga la datoria veche, și așa mai departe.
Mașina justiției funcționa legal și impasibil, cu totul străină însă de nevoile țăranului și cu totul în afară de conștiința lui. Pentru țăran asta nu era dreptate, ci era o constrângere în fața căreia renunța să reacționeze. Se supunea unei nedreptăți ereditare; o suporta ca pe o secetă sau ca pe o inundație, ca o prelungire a nevoilor din vremea turcilor.
Acea moară a dreptății străine și nemilostive se asocia acum cu evocările din satul unde petrecusem adeseori. Copil zburdalnic, bucurându-mă de câmpii și lumină, de priveliștea munților și apa Moldovei, aveam în juru-mi chipurile de contrast ale oamenilor pământului, umbrite de grijă persistentă și de o tristețe iremediabilă. Zâmbetul bunicii pierea îndată ce se întorcea de cătră mine. Obrazurile bărbătești aveau coloarea țărânei și a amurgului. Ceasul cinei, în preajma focului de găteje, subt acoperișul unei șuri vechi, era solemn și tăcut. Mulțămeam și eu lui Dumnezeu, ca toți ceilalți, pentru atât de puțin! A, ce sobri erau oamenii în acel sat al copilăriei! Erau sobri de zeci și sute de ani.
[…] Deci, în sute de ani de rânduiala a celor tari, care-și țineau privilegiile, țărănimea se deprinsese cu această stare de lucruri. O primea cu resemnare, nădăjduind totuși cândva o eliberare. Izolată în năcazul ei economic, se întorcea în sine însăși, la singurele sale mângâieri, care erau de ordin sufletesc
Aflăm din manualele actuale și din nesfârșite ode închinate perioadei monarhice a României cât de bine a fost, ce progrese uimitoare a făcut țara noastră și de câte reforme a mai avut parte pe atunci. Însă memoriile și articolele generației lui Sadoveanu dezvăluie cu totul altceva. După înlăturarea prin lovitură de stat a lui Alexandru Ioan Cuza de la domnie, oamenii politici români și stăpânii lor din afara granițelor au adus aici prințul „străin, viteaz şi înțelept” , descoperit în persoana lui Carol de Hohenzollern, și au instaurat în România un regim xenocratic de sorginte colonialistă care nu și-a încetat existența nici în ziua de astăzi.
Urmare a dramaticelor transformări petrecute în economia statului și în structura socială odată cu instaurarea lui Carol I, țărănimea (reprezentând 90% din populația statului), în ciuda celor susținute de propaganda sfruntată și de istoria scrisă de „tagma jefuitorilor”, a cunoscut atunci una dintre cele mai opresive și retrograde perioade din existența sa. Mărturiile lui Sadoveanu privitoare la starea țărănimii și la metodele represive utilizate de statul român împotriva ei sunt pe deplin susținute și de alte documente ale epocii:
„Boierii însărcinați cu strângerea dărilor, în mare parte acum străini călăuziți și ei numai de o nemărginită lăcomie, caută să se pricopsească la asemenea prilejuri, împlinind de la dajnici sume mai mari decât cele datorite. Agenții lor subalterni, adesea spuma Răsăritului, stăpâniți de aceleași pofte ca și mai marii lor, nu se dau înapoi dinaintea nici unui mijloc pentru a stoarce din țăran cât mai mult: batjocura, amenințarea, bătaia, schingiuirea, siluirea, toate sunt întrebuințate fără altă măsură decât acea a cruzimii şi a lăcomiei împlinitorului.
Acela care se făcea vinovat de vro faptă căzând sub judecata oamenilor domnești se putea privi ca un om stins de pe fața pământului. Vina putea să fie adevărată sau închipuită, soarta lui era aceeași: schingiuire crudă şi despoiere de tot ce era a lui. Doară din aceste judecăți trăgea diregătorul cea mai însemnată parte a venitului său.
Cu toată lipsa lui de cultură atât de desăvârșită, țăranul îşi dădea foarte bine samă că nu toți banii storși de la el se duc la domnie și la turci, ci că o parte intră în buzunarele împlinitorilor iar alta, mai mare, în acea a diregătorilor. Şi acei diregători erau boieri, nume sub care el înțelegea pe oricine purta o haină deosebită de a lui și avea putere să-l asuprească. Tot boier era şi judecătorul în ghearele căruia se topise dacă nu avutul lui, acel al unei rude sau a unui consătean.
El știa că pentru dânsul dreptate nu este, că dreptatea are ființă numai pentru acel care are trecere şi bani care s-o cumpere de la judecător”7
Împotriva acestor stări de fapt va lupta Mihail Sadoveanu toată viața. Studiul atent al operei sale demonstrează că destinul scriitorului va fi strâns legat de starea țărănimii române, al cărei sol va deveni. Pentru înțelegerea operei sale este esențial să reținem această poziționare a scriitorului de partea celor mulți și nedreptățiți ai acestei vieți.
- Mihail Sadoveanu, Anii de ucenicie, Editura Cartea Românească, București, 1944, p. 7-8; ↩︎
- apud. Marin Bucă, Enciclopedia gândirii aforistice românești (sec. XVI-XX), Editura Tehnică, București, 2006, p. 613; ↩︎
- Mihail Sadoveanu, Opere (vol. XX), Editura pentru Literatură, București, 1967, p. 540; ↩︎
- Ibidem, p. 195; ↩︎
- Izabela Sadoveanu-Evan, Impresii literare, Editura Minerva, București, 1908, p. 17-18; ↩︎
- Mihail Sadoveanu, Anii de ucenicie, Editura Cartea Românească, București, 1944, p. 9-11, 119-135 passim; ↩︎
- Radu Rosetti, Pentru ce s-au răsculat țăranii, Editura Eminescu, București, 1987, p. 21; ↩︎